În ultima vreme s-a vorbit mult despre Pacea de la Satu Mare. Despre momentul care a pus capăt unui lung şir de suferinţe, bătălii şi de ce să nu recunoaştem (?) de orgolii în lumea de acum trei veacuri. S-au ţinut conferinţe, simpozioane şi s-a inaugurat şi o expoziţie ce vine să surprindă clişee istorice ce s-au pierdut demult în negura vremurilor. Într-adevăr, momentul a constituit sfârşitul a ceva, dorit de unii şi aşa cum se întâmplă mai totdeauna, contestat de alţii. Comitatul Sătmarului la început de veac XVIII era devastat de lupte, boli şi a rămas cu satele pustiite şi prăpădite de săbiile şi tunurile oştilor. Poate pentru noi, cei de astăzi, e greu să înţelegem condiţii de atunci. Erau vremuri în care politica se ducea cu sabia în mână, cu ghiulele tunurilor, şi se făcea mai puţin uz de diplomaţie. Turcii vroiau să pună capăt domniei Casei de Habsburg. Trupele imperiale luptau pentru a restrânge influenţa turcilor. Iar Transilvania era strâns ca într-o menghină în lupta celor două superputeri ale vremii. Principele Rákóczi Ferenc al II-lea dorea să scape de influenţa imperială adunându-şi oaste din rândul ţăranilor şi nobililor. Luptele au ţinut opt ani de zile aducând lacrimi şi suferinţe în casele oamenilor.

Puţin sunt cei care ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat în anii premergători Păcii (aşa-zise) de la Satu Mare. Care au fost dedesubturile politice care au dus până la urmă la semnarea păcii? A fost pacea cu adevărat o trădare aşa cum considera Rákóczi sau consecinţa voinţei generale? Care au fost consecinţele acestei păci? Ce avea de gând principele Rákóczi Ferenc al II-lea? De ce şi-a angajat curuţii în nesfârşitele lupte care au devastat sate, au distrus familii şi au adus mii de suferinţi în casele oamenilor? Sunt doar câteva dintre întrebările la care istoricii continuă să caute răspunsuri. Însă răsfoind cărţile de istorie găsim prea puţine informaţii care să risipească ceaţa de deasupra adevărului istoric. Vă propun să pătrundem în lumea începutului de veac XVIII şi poate, încet-încet vom înţelege cursul istoriei. Cu toate acestea nu am pretenţia că ajungând la capătul acestor rânduri subiectul va fi epuizat. Nici pe departe mai ales că nu îmi îngădui să cred că aş cunoaşte în profunzime adevărul absolut despre cele întâmplate în urmă cu trei veacuri. Chiar de acea, subiectul e deschis pentru comentarii, propuneri şi discuţii. Până una, alta vă propun să ne întoarcem în timp şi să aruncăm o privire peste Sătmarul de altădată, peste frământările şi durerile care au răpus mii şi mii de vieţi … peste istoria altor vremuri.

Sărăcie, boli şi prăpăd în Sătmarul începutului de veac XVIII

Tratatul de pace, despre care se vorbeşte atât de mult a pus capăt răscoalei ţăranilor şi nobililor maghiari şi români împotriva stăpânirii austriece. Luptele au durat opt ani de zile punându-şi ampreta şi pe ţinuturile Sătmarului. Curuţii lui Rákóczi au asaltat nu mai puţin de 17 luni Cetatea Sătmarului până ce au reuşit să frângă rezistenţa trupelor imperiale. Astfel, la 1 ianuarie 1705, Sătmarul a ajuns sub stăpânirea armatelor principelui găsind un oraş sărăcit, devastat de molime şi săbiile ostaşilor. Au găsit pământuri lăsate în paragină, foamete şi boli. Erau vremuri tulburi în care împăratul refuza să îl recunoască pe Rákóczi ca principe al Transilvaniei. Mai mult decât atât principatul avea şi un guvernator numit de imperiu în persoana lui Bánfy György.

Propuneri de pace

Pentru a pune capăt acestui şir de lupte la 14 noiembrie 1710, conducătorul oştilor imperiale, groful Pálffy János, l-a contactat pe Károlyi Sándor în speranţa de a ajunge la o înţelegere. Împăratul înclina să încheie pace cu armatele răsculate dacă Károlyi alege să se supună imperiului. E un moment mult discutat de istorici. Unii îl considertă pe groful careian ca jucător la două capete, ca dezertor şi trădător iar alţii ca făuritorul păcii. Desigur, nu se cade ca noi să decidem într-un fel sau altul. Cert este că alegerea lui Károlyi, şi anume pentru a încheia pacea cu oştile imperiale a conturat destinul acestor ţinuturi pentru următoarele două secole. Ce s-ar fi întâmplat dacă groful respingea propunerea de pace? Ce meandre îşi alegea istoria dacă la acea vreme când „se juca pacea” Rákóczi Ferenc nu era plecat la poloni pentru a aduna oaste? Momentul decisiv a fost când Rákóczi, la 21 februarie 1711, a plecat să adune oaste în Ţara Leşească (Polonia de astăzi) trecându-şi toate drepturile de decizie în mâinile grofului Károlyi.

Curuţii au depus armele la Moftin

Între timp moare împăratul Iosif I al Imperiului Austro-Ungar, la doar 33 de ani răpus de rujeolă, la 17 februarie 1711. Noul împărat, Carol al III-lea e dispus să continue tratativele de pace cu Károlyi Sándor. Într-ul final cele două părţi au căzut de acord asupra condiţiilor păcii. Potrivit împăratului dacă curuţii depun armele atunci nu numai că vieţile le vor fi cruţate, dar ţăranii şi nobilii îşi vor primi pământurile şi averile înapoi. Astfel, la 30 aprilie 1711 cei aproximativ 12.000 de curuţi au depus armele înfigând în mod simbolic steagurile în pământ, la Moftin, locul unde s-au întâlnit cu trupele imperiale.

Pacea a fost semnată la Carei

Şi pentru a face lumină în adevărul istoric mai trebuie spus că Pacea de la Satu Mare s-a semnat de altfel … la Carei şi nu în Casa Vécsey (clădirea actualului Muzeu de Artă) aşa cum cred cei mai mulţi. După depunerea armelor şi recunoaşterea condiţiilor de pace tratatul a fost semnat la data de 1 mai 1711 la Carei, în lipsa lui Rákóczi Ferenc al II-lea şi … dacă vrem să fim consecvenţi cu adevărul istoric, fără consimţământul şi acceptul acestuia. Cu toate că principele nu era de acord cu semnarea păcii, tratatul prevede ca şi Rákóczi să-şi primească pământurile şi averile înapoi în condiţiile în care se reîntoarce în ţară în decurs de trei săptămâni şi renunţă la ideile sale de răscoală asupra stăpânirii imperiale. Însă Rákóczi a ales calea autoexilului. Pe Károlyi l-a considerat trădător. S-a autoexilat la Rodosto (în Turcia de astăzi) unde a murit în 1735.

Misterul rămâne

Ce a urmat după semnare Păcii de la … Carei? Pentru a repopula satele devastate de bolile şi luptele îndelungate groful Károlyi a colonizat cu şvabi unele regiuni ale Comitatului Sătmarului. Cu toate că colonizarea a început încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea fenomenul a luat amploare doar după semnarea păcii, atunci când condiţiile au devenit prielnice pentru lucrarea pământului, comerţ şi bunăstare.
Chiar şi asupra datei când a fost semnată pacea planează o urmă de îndoială. Unii istorici o plasează în data de 29 aprilie 1711. Alţii o pun pe 30 aprilie. Însă documentele vorbesc clar atât asupra locului semnării păcii cât şi asupra datei: 1 mai 1711. Şi atunci de ce continuăm să vorbim de Pacea de la Satu Mare şi nu despre Pacea de la Carei? De ce o punem pe 29 sau 30 aprilie în loc de 1 mai? Şi cum istoria ascunde multe mistere înclin să cred că şi pacea care a marcat sfârşitul răscoalei curuţilor face parte din acest „panteon al misterelor” aşezat acolo, cu bună ştiinţă chiar de către istorici cu toate că documentele vremii risipesc fără putinţă de tăgadă vălul de deasupra acestui … „mister”.