A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti … A fost odată un copac şi acum … nu-i. Adică este dar transformat în lemne de foc. În focul cui? E o problematică prea vastă şi cu multe ascunzişuri pentru a ne apuca să o descâlcim în câteva rânduri.

Cum-necum copacul mare şi falnic până mai ieri s-a dărâmat peste gardul de fier al Grădinii Romei şi … l-a despicat în două strâmbând fiarele ca pe nişte rămurele firave, fără vlagă. Când? Sâmbătă dimineaţa. Cum? Nimeni nu ştie. Parcă s-ar fi creat o lacună în timp de soiul celor când (spun specialiştii) trece vreun OZN val-vârtej peste orăşelul liniştit îngheţând totul şi ştergând memoria trecătorilor. Şoferii care trecuseră pe acolo nu observară nimic. Trecătorii aşişderea. O fi rezultatul vreunei mâini dibace (că am mai văzut din astea) care trebăluiau în liniştea de dincolo de gard pentru a-şi face rost de nişte lemne de iarnă? Dar nici un topor, nici o drujbă aruncată în grabă nu indică aşa ceva. Sau poate o fi energiile bioplasmatice care şi-au găsit să-şi facă de cap prin vegetaţia din Grădina Romei. Ori vreun fulger din acela globular ce vine de nimeni nu ştie unde şi trăsneşte tot ce găseşte în cale. Aş! Hai să dăm vina pe vânt că şi aşa ne scoate din ţâţâni cu adierile (puţin spus) ei jucăuşe. Până una-alta, copacul şi-a găsit culcuşul peste trotuar şi jumătate din drumul ce duce spre gară. Dar nu a fost lăsat să se odihnească prea mult pe asfalt că a fost tăiat bucăţi, numai bună de foc. E drept că frunzişul cu crengile mai subţiri continuă să spânzure pe gard. Dar, vorba vine, azi e sâmbătă, dacă le facem pe toate ce vom mai lucra luni? Bine că nu a plesnit vreun trecător sau vreo maşină din aia mai bengoasă în timp ce şi-a culcat ramurile peste jumătatea de şosea.