Spre inima Oaşului … în goana trenului (fotoreportaj)

O zi obişnuită de început de primăvară. Linişte. Ici-colo câte un călător ce îşi aşteaptă cuminte trenul ce îl duce departe. Îi poţi număra pe degete. Sunt puţini. Urc în trenul supraîncălzit de soarele amiezii. Mă instalez în linişte pentru a nu deranja puţinii călători care s-au aşezat răsfiraţi în cele două vagoane. Unii vorbesc în şoaptă alţii privesc … spre nicăieri. După câteva minute căldura devine insuportabilă. Orele de staţionare în bătaia soarelui a supraîncălzit tăblăria trenului. Geamurile paralizate şi ele în ţâţâni fac aerul aproape irespirabil. Un fluierat strident. Un zgomot ciudat, metalic şi o smucitură ce te scoate din inerţie ne anunţă că am luat-o din loc. Pornim. E ora 12.50. Lăsăm gara în urmă ca pe o reverie ce dispare la prima mijire a zorilor. Şoaptele prind şi ele viaţă. Devin tot mai puternice creând o babilonie ciudată. Oamenii conversează. Gesticulează. În încercarea de a învinge labirintul de linii ce se pierd în depărtare, dincolo de orizont, roţile îşi strigă şi ele supărarea în văzduh. Apoi, totul devine monoton. Vocile care mai înainte încercau să acopere zgomotul trenului devin mai aşezate. Chiar şi roţile s-au liniştit gonind cu băgare de seamă departe … spre inima Oaşului.

Abia ieşim din cetate că o şi luăm la goană spre prima staţie. Clădiri lăsate în paragină şi un peisaj monoton e tot ceea ce ne desparte de Botiz. Lăsăm în urmă sute de hectare de câmpie ce aşteaptă să prindă viaţă. În depărtare o căruţă şi câteva puncte mişcătoare, doi-trei oameni şi un cal îşi văd de treabă fără să ne bage în seamă. Apoi nimic. Câmpie cât vezi cu ochii. În depărtare case îmbrăţişate parcă de linia orizontului. Nu trec decât zece minute şi roţile încep să scârţâie din nou, mă redeşteaptă din reverie. Câteva case sărăcăcioase şi turnul a două-trei biserici în depărtare ne anunţă că ne apropiem de Botiz. Mă duc cu gândul la istoria zbuciumată a locului. Nu pot să nu fac legătura între locuri, oameni şi istorie. E un joc ciudat, ce mi-a acaparat dintotdeauna atenţia.

Prima atestare documentară a localităţii datează din 1.215 şi se referă la Oşvareu, un sat vechi se pare „vatra” Botizului de mai târziu. În 1.226 satul apare sub denumirea de Vasvari într-un document în care se aminteşte şi de satul Salamus, dispărut în timp situat pe undeva în nord-estul Botizului de astăzi. Denumirea de Botiz apare pentru prima dată în documente în 1.364. Este interesant de amintit că în Evul Mediu, satul face parte din domeniul oraşului Satu Mare. Dintr-un document datat pe 11 august 1715 reiese că se întindea de la Hodişa şi până la Micula. Dar să lăsăm reveriile istorice pentru a face loc prezentului.

Vânătoreşti, satul spălat de ape

O luăm din loc la început încet, cu paşi măsuraţi pentru ca apoi goana să reînceapă. O cotim încet la stânga ocolind astfel Odoreul apropiindu-ne de Vânătoreşti un sat mic, cu oameni puţini. Oprim. O clădire uzată, distrusă de vreme şi poate de nepăsare, ne anunţă că am ajuns. Legendele povestesc că pe vremuri locul ar fi fost stăpânit de păduri dese pline de vânat şi că ar fi fost locul preferat de vânătoare al boierilor de prin părţile locului. Astăzi satul numără puţini locuitori în special bătrâni care au ales să rămână în aici chiar şi după prăpădul apelor din 1.970. Au văzut cum valurile le înghite agoniseala de o viaţă. Şi-au văzut animalele prăpădite în apă. Casele dărâmate. Unii au ales să plece. Alţii au rămas pentru a continua lupta cu natura.

Un scurt popas în Livada

O gonim mai departe, spre Livada Nouă un sat ce împreună cu Dumbrava şi Adrian intră de câţiva ani sub jurisdicţia oraşului Livada. E doar o haltă mică şi o nouă staţionare. Mergem mai departe, spre Livada. Nu ne despart decât 4 minute de gara noului oraş. Istoricii povestesc că localitatea a fost atestată documentar în 1.270 când împreună cu pământurile dimprejur şi cu Medieşu Aurit şi Apa erau în posesia familiei Móricz. Răsfoind paginile îngălbenite de vreme găsim că Livada Nouă apare consemnată pentru prima dată în secolul al XVI-lea ca fiind în proprietatea unor nobili.
Aici popasul e mai lung. Roţile înfierbântate de atâta goană îşi găsesc liniştea pentru un răstimp de abia 7 minute. Fluierul ne anunţă că pauza a luat sfârşit. Ne alăturăm încet şoselei ce urcă spre Mujdeni. În depărtare se văd contururile dealurilor ce taie spaţiun spărgând monotonia stăpânirii câmpiei. Cum ne apropiem mai mult de Ţara Oaşului contururile devin tot mai clare, mai proeminente, mai apropiate.

În goana trenului, spre Mujdeni

Păduri de o parte şi de alta. Copacii goi acum la început de primăvară par destul de dezolanţi. Ici-colo lemne tăiate şi aruncate aiurea sau alteori aranjate aşteptându-şi stăpânii. După aproape 20 de minute de goană nesfârşită ajungem în Halta Mujdeni. Situat la 35 de km de Satu Mare, pe şoseaua ce leagă Negreştiul de oraşul reşedinţă de judeţ locul e renumit pentru complexul de agrement acompaniat de un lac ce atrag turiştii odată ce vara pune stăpânire pe natură. De o parte şi de alta dealurile ce-i drept mai plăpânde îşi conturează liniile devenind apoi, cu cât ne apropiem mai mult de Negreşti tot mai pronunţate tăind de-a curmezişul văzduhul, unduindu-se departe în zare.

În inima Ţării Oaşului

E ora 13.57 când ne oprim în Halta Oraşu Nou. Pentru a face puţină istorie trebuie spus că localitatea a fost atestată documentar în 1.270 fiind relativ nouă faţă de celelalte sate din împrejurimi. Nu poposim decât câteva secunde şi mergem mai departe spre Vama Turului, un alt loc încărcat de istorie. Numele localităţii spune multe. Răstimp de secole satul a fost locul de vămuire a mărfurilor de tot felul dar în special al sării cu care în Evul Mediu şi nu numai, oamenii coborau de la Ocna Şugatag pe jos cu raniţele încărcate urmând drumul spre Satu Mare apoi, de acolo, mai departe spre Szeged, în Ungaria. E 14.07. Nu ne mai desparte decât o aruncătură de băţ de destinaţie, capitala Ţării Oaşului: Negreşti Oaş. Vechea aşezare îşi are începuturile pe malul stâng al Văii Albe între actuala aşezare şi comuna Bixad. Pe la 1.490 este pomenit ca aparţinând domeniului Medieşu Aurit. Documentele din secolul al XIX-lea vorbesc despre Negreşti ca fiind cel mai mare sat din Ţara Oaşului. Documentele ne arată că la acea vreme aşezarea avea 600 de case şi 2.725 de locuitori. Dar să lăsăm istoria la o parte. Am ajuns după o oră şi 30 de minute în inima Oaşului, locul unde poveştile prind viaţă. Dar despre asta, cu o altă ocazie.

3 Comentarii la "Spre inima Oaşului … în goana trenului (fotoreportaj)"

    Leave a Reply to bubu

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.