Uca Marinescu, omul care a transformat visul în realitate

A străbătut Buthanul, Groenlanda, India, China, Armenia, Mongolia, Africa, cei doi poli geografici dar şi America Centrală atrasă de mirajul trăit în copilărie alături de romanele lui Jules Verne dar şi de jurnalele de călătorie pe care le “sorbea” pur şi simplu, precum sorb primele raze de soare roua dimineţii. A cunoscut tradiţii şi civilizaţii la care alţii nu pot decât să viseze plimbându-şi privirea peste paginile unui album sau furişându-se în lumea călătorilor de altădată. În ultima sa călătorie în jurul lumii a făcut în jur de 6.000 de fotografii, a schimbat nu mai puţin de 60 de aparate de zbor, a făcut 500 de km pe jos şi a navigat cu piroga sau cu vreo barcă “efemeră” la prima privire dar … cu atât mai puternică.

Profesoara Uca Marinescu, că despre ea este vorba, şi-a văzut visul cu ochii străbătând lumea, uneori solitară alteori însoţită şi de alţi favoriţi ai Fortunei. De altfel, expoziţia fotografiilor făcute aiurea în lume le ve-ţi putea viziona începând de sâmbătă, 12 martie, în sălile Muzeului de Artă Satu Mare. Vernisajul va avea loc de la ora 10.00.

Dar să o lăsăm pe ea să vorbească despre locurile pe care le-a văzut, oamenii pe care i-a cunoscut şi despre culturile care i-au schimbat radical viaţa. Vă invit la o călătorie imaginară în lumea de vis a Ucăi Marinescu.

Reporter: Citindu-l pe Jules Verne, am rămas pe undeva, cu imaginea unei lumi de basm. A unor călătorii în care eroul învinge orice greutăţi şi scapă din orice pericol. Să vă spun sincer, am crescut alături de romanele lui Verne visând la ceea ce dumneavoastră aţi văzut cu ochii. Ar fi lipsit de sens să vă întreb de unde această pasiune? Mai curând vă întreb când aţi făcut prima călătorie de lungă durată?

Uca Marinescu: M-am născut în Harghita, la polul românesc al frigului. Prietenii îmi spun că sunt femeia care rezistă la orice. Am trecut peste degerăturile suferite la Polul Nord deoarece am văzut lumina zilei sub cerul plumburiu al Harghite. De mic copil eram pe munte. Urcarea muntelui ceea ce pentru mine corespunde cu atingerea unui ideal, e un lucru relaxant. Nu mă simt nicăieri mai în largul meu decât pe creasta unui munte. Făceam excursii împreună cu părinţii mei. Poate prima mea călătorie mai de amploare a fost turul României. Am vrut să-mi cunosc ţara, locul în care m-am născut, împreună cu tradiţiile, istoria şi geografia sa.

R.: Unii asimilează călătoriile cu un drum iniţiatic …

U.M.: Au dreptate. Cred că am citit pentru prima dată despre importanţa iniţiatică a unei călătorii la Mircea Eliade. Plec într-o călătorie cu multe întrebări, găsesc unele răspunsuri şi revin cu multe alte întrebări.

R.: Mult mai multe decât la pornire?

U.M.: Evident. Lumea te învaţă multe. Şi bune, şi rele. Raţiunea este cea care trebuie să filtreze informaţiile şi imaginile care se reped asupra creierului călătorului ca un tumult de ape. Am întâlnit popoare cu tradiţii total diferite de ale noastre. Am luat contact cu istoria lor, lumea lor, religia lor şi nu în ultimul rând cu obiceiurile pe care unele civilizaţii le-au păstrat extrem de bine dându-le mai departe generaţie după generaţie.

R.: Care au fost locurile care v-au marcat cel mai mult?

U.M.: E greu să vă răspund la această întrebare. Am văzut atât de multe lucruri încât nu mi-ar ajunge o viaţă să vă povestesc. Am ascultat muzica Aurorei Boreale la Nahany, în Canada. Muzica creată de vântul ce zburda jucăuş printre stâncile templelor din Armenia. Muzica incantaţiilor călugărilor tibetani. Şi, să nu uit nici de cântecul coicârliei din Bărăgan care nu vine decât să întregească armonia lumii. Să ştiţi că totul pe lumea aceasta are un sens. Nimic nu se întâmplă din pură “întâmplare”. Mi-am schimbat enorm de mult filozofia de viaţă. Călătoriile sunt ca un dascăl care te învaţă pe viu ceea ce de altfel nu ai putea culege decât din cărţi.

R.: În ultima călătorie în jurul lumii aţi pornit din Insula Galapagos. Nu pot să nu-mi amintesc de Darwin şi de ţestoasele uriaşe care populau această insulă. De ce tocmai de aici şi nu din România?

U.M.: Aveam de gând să trec prima dată prin America Centrală iar de acolo să cuceresc restul lumii. E o lume mirifică, cum nu vezi decât în poveşti. Am călătorit prin Mexic, pământul incaşilor şi mayaşilor. E o cu totul altă lume şi, în bună măsură, oamenii de la ţară din Mexic mai păstrează tradiţiile vechilor incaşi şi mayaşi. Am vizitat vechile lor temple, închinate soarelui pe care-l venerau ca pe un zeu, precum egiptenii. Însă, legătura lor cu astrul zilei era mult mai profundă. Incaşii şi mayaşii au fost civilizaţii cu preponderenţă solare. Am urcat spre nord, pentru a vedea Marele Canion, despre care am citit enorm şi am văzut sute de fotografii. A fost ceva mirific. e ca un cazan de aburi în care parcă se prăbuşeşte lumea. De altfel e un mic paradox acolo. Formaţiunile geologice din zona Marelui Canion sunt atât de vechi încât dau mărturie despre naşterea şi nu despre moartea lumii. Am urcat apoi mai spre nord, în Canada.

R.: Observ o atracţie spre regiunile pustii, unde civilizaţia nu şi-a arătat încă colţii.

U.M.: Aşa este. E o lume în care te simţi liber. Eşti doar tu şi Marea Creaţie a lui Dumnezeu. Nu pot să vă explic. Senzaţia trebuie trăită nu poate fi redată în cuvinte.

R.: Să revenim la Canada.

U.M.: În Canada am ajuns în contact cu un trib de eschimoşi, inuiţii. Adică vorba vine, eschimoşi, deoarece doar noi le spunem aşa. Termenul referitor la neamul lor înseamnă om, în limba inuiţilor. Ne-am împrietenit atât de bine încât mi-au cerut să rămân cu ei, să fiu educatoare la una din şcolile lor. Am rămas destul de mult în mijlocul acelui trib care m-a marcat în mod deosebit. Au o filosofie de viaţă cu totul aparte, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio altă parte a lumii.

R.: Apoi aţi traversat planeta pentru a cunoaşte alte civilizaţii, de astă dată în Asia. Poate e locul unde credinţa dumneavoastră dar şi filozofia de viaţă pe care a-ţi avut-o până atunci a luat o turnură cu totul aparte. Asia e un creuzet de religii, de filozofii, de credinţe …

U.M.: Fără Asia, lumea ar fi extrem de săracă. Din Canada am ajuns în Japonia dar am rămas cu un gust amar. Am aterizat pe aeroportul unui oraş din Hokaido, unde chiar înainte cu câteva zile a avut loc un cutremur. Urmele se vedeau cu ochii. Trebuie să vă spun că Japonia este un conglomerat de arhipeleaguri vulcanice ceea ce produce, nu odată prăpăd în zonă. În Japonia am văzut acea protecţie pentru viaţă. Am înţeles atunci că pe noi oamenii nu ne deosebeşte decât gândirea. În rest avem aceleaşi vise, dorinţe, năzuinţe spre fericire. Am stat două zile în Tokio, o metropolă de-a dreptul cosmopolită.

R.: Nu pot să trec fără să nu vă întreb despre templele călugărilor budişti Zen, care trăiesc în Japonia. Aţi vizitat acete lăcaşuri. Ce impresie v-au lăsat?

U.M.: Budismul e o credinţă cu totul aparte. Trebuie să te naşti japonez să înţelegi filozofia Zen. Trebuie să trăieşti alături de ei. Literatura Zen e una imensă, ca şi de altfel întreaga literatură filozofică din Asia. Daoiştii chinezi spre exemplu, şi-au adunat învăţăturile în aproximativ 5.000 de cărţi. Da, am vizitat templele japoneze. Au un miraj aparte începând de la arhitectură şi până la ceea ce simţi când intri în oricare din templele lor. Viaţa pentru ei e ceva sfânt. Filozofia Zen pătrunde în toate domeniile de activitate. Îşi ghidează viaţa după aceste principii filozofice.

R.: A urmat apoi China …

U.M.: În China am mai fost de patru ori până atunci. De altfel, am studiat limba chineză trei ani de zile aşa că m-am descurcat binişor. Ştiţi cum e? Degeaba mergi într-un sat din sud-vestrul Chinei şi încerci să te înţelegi în engleză cu oamenii de acolo. Nu rezolvi nimic. Ei nu ştiu engleză, decât limba lor.

R: Apropo. Câte limbi şi dialecte vorbiţi?

U.M.: Vorbesc cursiv cinci limbi şi în alte 24 de limbi câte un grup de termeni uzuali cu care mă pot descurca în orice punct de pe glob.

R.: Să revenim atunci la China, patria daoismului.

U.M.: Am vizitat zona de sud-vest a Chinei. E un popor aparte. Pe lângă faptul că sunt mulţi, au tradiţii şi culturi ce diferă de la o zonă la alta. Am întâlnit spre exemplu sate unde predomina matriarhatul. Adică femeia era considerată şeful satului, şi toate succesiunile se fac în baza liniei materne. Deci matriarhatul nu este o rămăşiţă a unor lumi demult apuse. Matriarhat avem şi la unele triburi din Amazonia sau din Africa Centrală.

R.: Din China ajungem în Cambogia, pe pământul fostului Imperiu Kmer.

U.M.: Istoria Cambogiei e una remarcabilă. Kmerii au format o civilizaţie care cunoştea ştiinţele, meşteşugurile şi arta. O bună parte din arta acestora mai dăinuie în motivele artistice din templele şi sculpturile de astăzi aflate pe teritoriul ţării. Din Cambogia am trecut în India …

R.: … India secretă al lui Burton dar şi al Lui Eliade …

U.M.: Şi eu aş fi stat luni, poate ani în această ţară. India mi-a schimbat nu numai stilul de viaţă ci şi gândirea, viziunea asupra lumii, alimentaţia. De atunci sunt vegetariană. India e o civilizaţie în adevăratul sens al cuvântului. E lumea extremelor unde găseşti sărăcia alături de bogăţie, palatele alături de cocioabe, suferinţa alături de bucurie. Am înţeles că toate acestea sunt cât se poate de necesare. Lumea e un tot format din cele două jumătăţi: alb şi negru, noapte şi zi, durere şi fericire, bărbat şi femeie. Îţi trebuie o viaţă întreagă să pătrunzi civilizaţia Indiei. Să-i înţelegi gândirea. E locul unde m-aş întoarce oricând.

R.: Aţi trecut apoi peste “graniţa” dintre lumea mirifică a Asiei şi cea a unei lumi aproape de gândirea şi credinţa noastră: Armenia şi Georgia.

U.M.: În Armenia am văzut biserici şi temple sculptate în stânci. Armenii au poate cea mai puternică credinţă ortodoxă. Totul e pătruns de religie. Acolo oamenii nu merg să se roage doar aşa de văzul lumii. Se retrag în umbra templelor pentru a fi singuri cu Dumnezeu. Vă întreb eu pe dumneavoastră: unde poţi fi mai aproape de Creator decât în mijlocul unei pustietăţi? Poţi fi aproape de Dumnezeu într-o biserică în care auzi şuşoteli din toate părţile? Nu cred. Omul are nevoie uneori de singurătate. Are nevoie să-şi mărturisească gândurile Creatorului. Când vezi săptămâni la rând templele din Armenia îţi dai seama cât de profundă este credinţa acestor oameni.

R.: Încet-încet ne apropiem de lumea noastră …

U.M.: Nu chiar, şi o să vedeţi de ce. Am trecut în Khazastan. E o ţară foarte mare. Eu nu am vizitat decât zona dintre Lacul Aral şi Marea Caspică care, cu câteva sute de mii sau milioane de ani în urmă a fost fund de mare. Apele se întindeau din Urali şi până aproximativ în zona Vienei de astăzi. A fost un ocean uriaş din care până la urmă s-au format: Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Moartă dar şi Lacul Balaton din Ungaria. A da! Să nu uităm de Lacul Aral. Din Khazastan am coborât spre Iran. Vă mărturisesc că mi-a fost teamă. Însă ţara m-a ului. E pământul unde s-a format vechea Mesopotamie, unul dintre cele mai mari civilizaţii a lumii antice. E o ţară unică. E ţara în care valorile sunt stimate. Acolo fiecare poet îşi are Mausoleul său. Cu toată frica de la început, am stat în Iran aproape o lună.

R.: E uluitor să vă ascult. Informaţiile sunt foarte multe, iar “cartea” pe care a-ţi deschis-o, “cartea lumii” e de o vastitate fără seamăn …

U.M.: Şi încă nu am ajuns la sfârşit. Din Iran am luat avionul spre Nairobi, în Kenya, apoi spre Madagascar. De altfel, cu o altă ocazie am vizitat Africa, trecând prin 11 ţări. În Africa de Sud, a mai fost cum a fost dar în ţările Africii Centrale au apărut problemele: căldura, apa, alimentele. Călătoria a devenit un chin. Să nu vă închipuiţi că aveau autobuze cu aer condiţionat. Nici pe departe. De multe ori călătoream înghesuiţi ca într-o conservă, zile la rând. Dar a meritat. Din Madagascar am luat avionul spre Franţa, Paris, şi de acolo am ajuns acasă.

R.: Aţi avut momente când aţi zis că vi s-a pus capacul şi nu mai rezistaţi?

U.M.: Desigur. Şi eu sunt om. La un moment dat, eram în Armenia, iar informaţiile adunate erau atât de multe încât am zis că nu mai rezist şi trebuie să mă opresc. M-am închis două zile într-o cameră de hotel să mă odihnesc. A doua oară mi s-a întâmplat în India când mi s-au furat paşaportul, banii, hainele, mâncarea, tot. Eram atât de dezolată încât nu mai ştiam ce să fac. După numeroase intervenţii la Consulate şi Ambasade am reuşit să-mi procur actele şi ceva bani. Nu am renunţat. După tot ce am văzut, pot să vă spun că nu îmi este frică de nimic. Am foarte mult curaj. De altfel, acest curaj a venit pe parcurs. Nu am fost tot timpul aşa.

R.: Unde stăteaţi în timpul călătoriilor. La hotel?

U.M.: Nicidecum. Nici nu aveam cum să-mi permit aşa ceva. Nu aveam bani pentru hotel. Ceream cazare sau în casele oamenilor sau stăteam în cort. Alegeam întotdeauna varianta mai ieftină.

R.: Pe când o carte semnată: Uca Marinescu?

U.M.: În curând. Am deja vreo cinci capitole dar mai este mult de lucru.

R.: Cine vă finanţează călătoriile?

U.M.: Primele expediţii le-am finanţat din banii mei. Mi-am vândut maşina, terenurile, o casă la ţară. Mai nou am şi câţiva sponsori care abia aşteptă să mă trimită iar în “lume” (zâmbeşte).

R.: Care este următorul itinerar?

U.M.: Încă nu ştiu. Poate un nou tur al României. Am în plan să văd România “arhaică”, cea impregnată de folclor, credinţe şi tradiţii. Ştiu că mai există.

R.: Călătoria e o iniţiere?

U.M.: Este cu siguranţă. E o cale spre autocunoaştere, autodepăşire, e legătura dintre două inimi, două gânduri, două credinţe.

R.: Vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o.

U.M.: Eu vă mulţumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.