Arheologia, între vocaţie şi pasiune

Şi-a făcut din arheologie o pasiune. O a doua iubire, deoarece inima i-a rămas ferecată departe, într-un orăşel din Polonia unde, abia aşteaptă să se reîntoarcă. E un adevărat cosmopolit. Vorbeşte engleză, maghiară, poloneză, puţină slovacă, rusă dar, dacă e cazul se descurcă de minune şi cu un german get-beget. E tânăr, plin de vise, energie şi credinţa că ştiinţa sa va putea odată şi odată să schimbe viziunea asupra vremurilor ce au apus cu multe mii de ani în urmă.  De ce spun asta? Deoarece Chmielewski Tomasz este pasionat de neolitic şi epoca bronzului, cu alte cuvinte de „copilăria omenirii”.

Reporter: Eşti arheolog, un domeniu fascinant pentru neavizaţi. Cum vezi tu, ca specialist această meserie?

Chmielewski Tomasz: Într-adevăr e fascinant. Însă, când vorbim de arheologie, mulţi se gândesc la aventurile lui Indiana Jones. Nu seamănă deloc. Arheologia e cu totul altceva. Trebuie să o faci cu pasiune, cu dăruire, şi nu în ultimul rând, trebuie să citeşti mult, deoarece bibliografia e imensă.

R.: Îţi propun să ne întoarcem în timp, aşa mai bine de 10 ani, pentru a afla de unde vine această pasiune pentru istorie, pentru trecut.

C.T.: Istoria mi-a plăcut din totdeauna. Dar să nu aştepţi să-ţi spun că din totdeauna mi-am dorit să devin arheolog. Nu aş fi corect, dacă aş spune aşa ceva. Eram în liceu, cu mulţi ani în urmă (zâmbeşte), când am mers într-o tabără de arheologie, în Polonia. Am vrut să văd cum este. Să descopăr noi experienţe. Mi-a plăcut enorm şi, atunci s-a născut ideea de a urma o facultate de profil.

R.: La noi în România, Facultăţile de Istorie, au o durată de studiu de trei ani, după care, absolventul are posibilitatea de a urma un masterat, într-o specializare oarecare, ce deschide drumul spre obţinerea mai târziu, a unui titlu de doctor în arheologie, în cazul nostru. Sau istorie antică, neolitică, etc. În Polonia, cum decurge acest proces?

C.T.: Sunt ţări unde, facultăţile de istorie, şi aşa se întâmplă în mare parte a cazurilor, oferă o pregătire generală după care, studentul poate opta pentru una dintre specializări. În Polonia însă, există institute specializate. Eu de exemplu, am absolvit unul dintre Institutele de Arheologie. Durata de studiu, pe vremea când am terminat eu, era de cinci ani. Însă în acest interval era cuprins şi masteratul. Aşa că, am devenit, la absolvirea studiilor, „magister”, cum se spune la noi. Am ales un institut mai mic, mai puţin cunoscut, din motive băneşti. Dar nu asta e important. Dacă vrei să ştii, să fi într-adevăr bun în ceea ce faci, poţi învăţa oriunde. Depinde doar de tine. De citit şi studiat, poţi oriunde.

R.: Şi de ce tocmai neoliticul? De ce Epoca Bronzului când, aveai la dispoziţie atâtea alte perioade poate, mult mai atractive, mai uşor de studiat.

C.T.: Studiul perioadei de care mă ocup eu, este la fel de fascinant ca oricare alta. E fascinant să studiezi viaţa unor oameni, a unor comunităţi care au trăit acum 7.000-8.000 de ani. Să încerci să faci un „by-pass” între lumea de atunci şi, lumea de acum. Să încerci să-i înţelegi. Să pricepi cum au trăit, cum au gândit, ce meserii aveau. E foarte interesant.

R.: Te-ai perindat, să zic aşa, prin multe ţări. Arheologia, dar şi pasiunea ta pentru istorie te-a purtat prin toată Europa Centrală …

C.T.: Am fost în Ungaria, Slovenia, Ucraina, acum în România. Epocile pe care le studiez, neoliticul şi prima parte a perioadei bronzului, m-au făcut să trec printr-o serie de muzee. Să particip la săpături arheologice. Mai ales că, pentru „copilăria” istoriei Europei Centrale, bazinul superior al Tisei a reprezentart, acum multe mii de ani, un loc extrem de important. Aici a „crescut” o civilizaţie extrem de dezvoltată. Am studiat la Nyiregyháza şi la Budapesta în Ungaria. Am fost în Ucraina. Am făcut săpături în Polonia şi Slovenia. Dar, şi în România. Am participat, alături de profesorul Gheorghe Lazarovici, un mare om de ştiinţă şi o somitate în istoria neoliticului, la săpăturile de la Parţa, în judeţul Timiş. Am săpat la Urziceni. La Tăşnad. În multe locuri. Despre Lazarovici mai trebuie spus că, este extrem de mult apreciat în străinătate. Păcat că nu cunosc limba română pentru a înţelege întru totul ceea ce explică. Noi vorbim în engleză, însă în limba lui maternă, în mod sigur, explică într-un mod mult mai atractiv. De altfel, din cauza lui am venit, pentru prima dată, în România.

R.: Poţi să ne dai mai multe detalii?

C.T.: Sigur că da. Nu e un secret. Prin 2006, m-am gândit să-i scriu. I-am cerut să ne întâlnim şi să vorbim, având în vedere pasiunea comună pe care o avem. Arheologia şi neoliticul. I-am trimis un e-mail, la care el, a răspuns imediat. Mi-a scris că atunci când îmi voi face timp să vin în România, să-l contactez, că nu are nimic împotrivă să ne întâlnim. Ocazia a fost dată de săpăturile de la Parţa. Locul e bine cunoscut în lumea arheologilor din Europa. Vorbesc de specialiştii care se ocupă de perioada neolitică. Ştiam că el conduce săpăturile aşa că, am venit. Ne-am cunoscut, am vorbit, am lucrat împreună. Nu i-am spus nimic despre visul meu şi anume că îmi doream ca el să-mi fie îndrumătorul de doctorat. Propunerea a venit în cele din urmă de la domnia sa. Într-o zi, m-a întrebat dacă nu aş vrea să-mi scriu teza de doctorat din perioada neolitică şi, ca el să-mi fie îndrumătorul. Am acceptat pe loc. Asta s-a întâmplat prin 2008. Prin urmare, m-am înscris la doctorat la Facultatea de Istorie din Sibiu, deoarece el acolo are catedra. Stă în Cluj, dar are cursuri la Sibiu şi Reşiţa.

R.: Nu ar fi fost mai simplu, mă gândesc aici şi din punct de vedere financiar dacă, ţi-ai fi ales un profesor din Polonia?

C.T.: Întrebarea e justă. Dar, să-ţi explic de ce nu am făcut-o. Pe mine mă interesează neoliticul din arcul Carpatic, în speţă de pe cursul superior al Tisei. În Polonia, mai precis la Cracovia, există un singur profesor şi un singur doctorand care cunosc această zonă. Şi atât. Aşa că, am ales România şi, am ţinut foarte mult ca să-l am pe Lazarovici îndrumător de doctorat.

R.: Dacă tot am ajuns aici, trebuie să te întreb şi despre tema aleasă.

C.T.: Studiez uneltele pe care oamenii de atunci le foloseau. Din ce le făceau? Prin ce tehnică le prelucrau? De unde aduceau materia primă? Unde le „exportau”? Cum le utilizau? E foarte interesant că, în contradicţie cu ceea ce cred mulţi, oamenii din neolitic nu erau primitivi. Făceau comerţ. Uneltele le confecţionau din obsidian care, nu este altceva decât sticlă naturală. Cei care trăiau acum 7.000 – 8.000 de ani în zona Sătmarului de astăzi, să zic aşa, „importau” obsidianul din regiunile Poloniei de astăzi, mai precis din zonele de sud-est a ţării. Îl aduceau, îl prelucrau, după care, o parte îl „exportau”. Comerţul funcţiona şi atunci. E mai greu de stabilit la ce foloseau uneltele. Deoarece, ştim de exemplu că, existau seceri din obsidian sau cuţite dar, în zona Tisei, am găsit doar părţi din asemenea unelte. Sau, am găsit chiar şi bucăţi de obsidian neprelucrat. Multe din uneltele făcute în atelierele de atunci, căci şi acum câteva mii de ani existau meşteri, le „exportau” până în Moldova de astăzi. Sau Ucraina. E foarte interesant.

R.: Cât mai ai din lucrare?

C.T.: Sper să o termin în septembrie, când îmi voi susţine şi teza de doctorat.

R.: Apoi? Ce va face tânărul doctor în arheologie?

C.T.: Mă voi întoarce în Polonia. Am acolo o prietenă care, abia aşteaptă să-mi termin „călătoriile” prin lume. Apoi, aş vrea să ajung la o facultate să predau arheologie. Tot în Polonia. Chiar în toamna acestui an, am de condus nişte săpături în ţara mea de origine, aşa că trebuie, oricum, să mă întorc acasă.

R.: Uite că ne-am luat cu vorba şi, nu te-am întrebat cu ce ocazie la Muzeul de Istorie de la Satu Mare?

C.T.: Am participat, în anii trecuţi, la o serie de săpături la Urziceni şi Tăşnad. Am legat multe prietenii cu arheologii de aici care, sunt foarte buni în ceea ce fac. Sunt la Satu Mare doar de luni, la invitaţia unuia dintre arheologi şi, nu stau decât până marţi.

R.: Mai există loc şi pentru alte hobby-uri în viaţa ta?

C.T.: Îmi place muzica, în special jazz-ul. Îmi place să gătesc …

R.: Apropo! Ce mâncăruri îţi plac?

C.T.: Ador ciorba de burtă românească. Se face şi la noi în Polonia, dar are un gust diferit. Nu-mi place. Însă aici, e excelentă. Apoi, în Ungaria îmi place foarte mult să mănânc papricaş. E superb. Depinde de ţara în care mă găsesc dar în general nu fac mari nazuri la mâncare.

R.: Mulţumesc pentru timpul acordat. Mult succes în carieră.

C.T.: Mulţumesc şi eu.

Comentarii

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.