Să fi apărut totuşi scrisul pe teritoriul ţării noastre?

Bine ascunse, de parcă istoria nu ar fi vrut să-şi dezvăluie tainele până ce „iniţiatul” în ale secretelor nu vede lumina zilei, Tăbliţele de la Tărtăria şi-au aşteptat, milenii la rând destinul. Bine înjghebate în cochilia de pământ, secretul a devenit palpabil, abia cu cinci decenii în urmă, în 1961. Şi povestea, născută undeva la începuturile istoriei, işi continuă periplul, născând alte şi alte secrete. Parcă misterul ar fi un dat al zeilor de odinioară care, şi-au aruncat vraja peste aceste bucăţi de lut, pentru a semăna vrajba între cercetătorii de peste milenii.

Şi vraja mai ţine, dacă ne gândim la întrebările ce nu lasă minţile arheologilor să le găsească un înţeles cât mai convingător. Şi, în loc ca tăbliţele să-şi dezvăluie secretele, dau loc la alte şi alte mistere care nasc alte şi alte întrebări „lăsate” fără răspunsuri. Deceniile ce s-au scurs de la descoperirea celor trei tăbliţe din lut, nu au făcut decât să adâncească misterul. Zeii se pare că şi-au făcut treaba. Iar arheologii îşi storc minţile fără încetare pentru a găsi un sens cât mai veridic semnelor scrijelite în lutul ars cu milenii în urmă. Numele lui Nicolae Vlassa este şi, va fi legat pentru totdeauna de descoperirea acestor tăbliţe. Deşi misterul, cum se întâmplă întotdeauna în preajma marilor descoperiri care, vin să schimbe soarta istoriei, învăluie şi de această dată realul într-o aură greu de pătruns. Puţini îi mai spun pe nume. Unii îi spun, simplu „arheologul”, iar alţii „cel dintâi”.

Povestea începe într-o dimineaţă de primăvară a anului 1961 când, sătenii din Tărtăria l-au văzut pentru prima dată. „Din tren a coborât un bărbat înalt, puternic şi îmbrăcat cu o cămaşă albă, aşa cum le stă bine arheologilor. Iar pe cap avea o pălărie veche, distrusă de atâta purtat. Era însoţit de doi tineri, ce-l urmau oriunde se ducea, ca doi Apostoli. Erau doi studenţi, poate cei mai dotaţi învăţăcei pe care-i avea”, îşi începe povestea profesorul clujean Gheorghe Lazarovici, unul dintre somităţile arheologiei neolitice din România.

Obişnuit să scormonească pământul, legându-şi viaţa de mitologica Gea a vechilor greci, bărbatul scruta neîncetat solul pe care păşeau în grabă. Mai întâi, trebuiau să-şi găsească un adăpost. S-au mulţumit cu o odaie, strâmtă, cât o bucătărie de vară de la ţară, unde avea să-şi ducă zilele, înghesuit împreună cu uneltele şi ucenicii lui. Era casa Ioanei Julescu. „Apoi, a pornit să caute câţiva muncitori care să sape pământul, chiar lângă halta unde a coborât doar cu câteva ore în urmă. I-a găsit, deoarece banii, deşi nu prea mulţi, i-au ademenit pe ţăranii sătucului din Alba. A doua zi au început să sape. Au scos la lumina zilei cioburi, unelte, oseminte, bătucite parcă în pământul ce-şi schimba neîncetat culoarea, de la un strat la altul. Primul strat descoperit de Vlassa data din anul 3.000 î Hr. Săpăturile însă l-au dus până în urmă cu 7.000 de ani. Pe zi ce trece, ieşea la iveală o aşezare fabuloasă, cu case, temple, locuri de rugăciune, în care trăiseră oameni cu mult înainte ca Sumerul să-şi fi început copilăria”, îşi deapănă mai departe povestea, istoricul clujean.

Însă vara a trecut repede, cu o viteză ameţitoare. Arheologii se pregăteau să-şi adune unelte, să conserve locul pentru ca să reia săpăturile în primăvara următoare. „Era în ultima zi a săpăturilor, aşa cum se întâmplă, de obicei, în cazul marilor descoperiri. Arheologii se pregăteau de plecare. Vlassa îl aştepta pe Constantin Daicoviciu care, venea să-l ia de pe şantier, pentru a se reîntoarce în Cluj. Unul dintre studenţi a venit să-l anunţe că a găsit ceva interesant. Curios din fire, s-a dus să vadă obiectele găsite de student. A văzut acolo o groapă şi, a crezut că au găsit un sanctuar. I-a dat studentului un şpaclu să-şi continue munca, iar el s-a grăbit că, Dicoviciu deja claxona de zor. De altfel, era platoul unei clădiri cu etaj. A doua zi, a venit studentul să-i spună că a găsit ceva extrem de interesant:

– Am găsit nişte pietre cu semne ciudate. Şi nişte idoli, spunea studentul.

– Ce pietre? Ce idoli? Deja le-am văzut şi colectat pe toate, vine răspunsul lui Vlassa. Dar, curiozitatea nu l-a lăsat să stea locului şi, s-a dus să vadă descoperirea. Imediat şi-a dat seama că e ceva inedit. Semnele de pe cele trei tăbliţe erau asemănătoare celor găsite în Sumer, însă mult mai aproape de zilele noastre”, povesteşte Lazarovici.

Însă, aşa cum se întâmplă adesea cu marile descoperiri, nici Tăbliţele de la Tărtăria nu au scăpat de atacul scepticilor, a căror rânduri se îngroşau pe zi ce trece. Nici colegii nu l-au scutit de înţepături. „Nu-l plăceau pe Vlassa, pentru că avea o inteligenţă remarcabilă”, explică Lazarovici. Dar să ascultăm povestea mai departze.

„La prima vedere, chiar şi Vlassa, văzând semnele, a crezut că nu sunt decât depuneri calcaroase mai ales că erau de culoarea albă. Pentru a curăţii suprafeţele tăbliţelor, unul dintre arheologi a propus să fie puse într-o soluţie de acid clorhidric. Zis şi făcut! Dar, nu peste mult şi-au dat seama că acidul distruge tăbliţele, aşa că, le-au scos şi băgat în apă pentru a dilua concentraţia de acid clorhidric adunată pe suprafeţele de lut. Şi de aici, s-au născut o serie de legende, de poveşti. Mulţi specialişti îl acuzau pe Vlassa că, din nepricepere, ar fi distrus tăbliţele. Alţii spuneau că le-ar fi găsit aiurea, şi nu ar fi decât nişte artefacte fără importanţă ştiinţifică. Legendele continuă şi astăzi, deşi o serie de arheologi le-au demonstrat veridicitatea. Studiile arată că atât tăbliţele cât şi semnele de pe ele sunt mai vechi cu cel puţin un mileniu şi jumătate decât faimoasele tăbliţe de lut din Sumer, punând astfel sub semnul întrebării întâietatea sumerienilor în arta scrisului”, spune specialistul clujean.

Văzănd că tratamentul cu acid nu le-a făcut prea bine tăbliţelor, arheologii le-au scufundat într-o soluţie de lac pentru a prevenii fărâmiţarea acestora. Chiar şi acuma se observă urme de lac în fisurile tăbliţelor de lut.

Însă povestea a prins aripi, şi nu a rămas închisă între pereţii laboratorului de conservare de la Cluj. Istorici de seamă şi arheologi, au privit cu interes descoperirerea de la Tărtăria, mai ales că, asemenea semne, precum cele de pe tăbliţele descoperite de Vlassa, au fost găsite şi în alte locuri. Lepenski Vir este unul dintre cele mai cunoscute şantiere de către arheologii neoliticului. Semnele sunt asemănătoare. Şi toate aceste semne şi simboluri, seamănă extrem de mult, cu cele descoperite de sumerologi pe teritoriul vechii Mesopotamii.

Janos Makkai a scris un studiu, în limba maghiară despre „misterul de la Tărtăria”. Maria Giumbuşa, a revenit asupra dedesubturilor mitologice în lucrarea „Limbajul zeilor”. „Tăbliţa rotundă, spre exemplu, prezintă două semne în formă de cruce, care o împart în patru cadrane. Să fie vorba despre reprezentarea preistorică a Crucii creştine de mai apoi? Semnele sunt multe şi surprind prin exactitatea lor. Ele ne duc cu gândul la religiile acelor vremuri. Pe una dintre tăbliţe găsim figuri de animale. Nu trebuie uitat că în neolitic, principala ocupaţie era grija de turmele de animale. De oi şi vite. Eu sunt păstorul vostru, se spune în Sfânta Scriptură. Iată deci, legături cu religia creştină. După moartea lui Vlassa, care trebuie spus că s-a dus prematur dintre noi, la doar 49 de ani, am început o anchetă ştiinţifică. Am încercat să merg pe urmele lui, pentru a descoperii şi alte piese. De-a lungul deceniilor s-au găsit mii de piese, tăbliţe şi semne răsfirate în toată Europa. Deci scrierea de la Tărtăria, nu este un fenomen izolat. Unii i-au dat chiar un nume, scrierea dunăreană”, îşi deapănă mai departe povestea profesorul Gheorghe Lazarovici.

Chiar dacă în România sunt mai puţin cunoscute, Tăbliţele de la Tărtăria şi-au atins faima în rândul cercetătorilor din străinătate. Respinse ca fiind adevărate de către unii, alţii însă le consideră cât se poate de veridice. Astfel că, în 2002, cu ocazia Conferinţei Internaţionale de Arheologie Preistorică de la Graz, unul dintre istorici a deschis lucrările chiar cu o prezentare despre Tăbliţele de la Tărtăria. Studiile continuă, deoarece misterul ascuns de aceste semne au menirea să ne schibe viziune asupra „copilăriei” omenirii. Şi, noi românii, nu suntem nicidecum străini de acest miracol. Avem toate şansele (şi de ce nu?) să ne mândrim cu faptul că „povestea scrisului” a început pe aceste meleaguri.

Comentarii

comentarii

Un Comentariu la "Să fi apărut totuşi scrisul pe teritoriul ţării noastre?"

  1. george m braia   16 mai 2011 at 4:13 pm

    pentru lectiile de istorie felicitari .urmareste blogul meu ,cu povestiri.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.