Aşa cum am promis cu câteva zile în urmă, am revenit asupra poveştilor cu vrăjitoare care, în anumite perioade ale istoriei au băgat cu adevărat spaima în locuitorii satelor şi, nu numai. Am vorbit despre probele prin care aşa-zisele vrăjitoare, aveau de trecut pentru a fi primite în “breaslă”. Vă propun să mergem mai departe cu depănarea acestor istorii, pe cât de vechi, pe atât de interesante. Ce avea de făcut o “vrăjitoare în toată regula”? Vă las să urmăriţi rând cu rând povestea vremurilor în care tradiţiile se îngemănau cu realitatea, iar poveştile erau mult mai vii decât în zilele noastre.

Când erau duse la întâlnire, novicele erau aşteptate de câte o vrăjitoare mai veche în “breaslă”. Kós Anna, una dintre renumitele vrăjitoare dintr-un sat de lângă Carei, povestea în faţa instanţei cum a fost încălecată şi dusă într-o casă părăsită sau, pur şi simplu, în mijlocul câmpului. Femeia le-a spus judecătorilor că vrăjitoarea o ruga ca, după ce se trezeşte şi coboară din pat, să aşeze o mătură lângă capul bărbatului ei, pentru ca acesta să aibă somnul adânc. După asta, vrăjitoarea o ungea pe creştetul capului, în pălmi şi în tălpi, iar apoi o încăleca. Aici însă intrăm pe tărâmul basmelor şi poveştilor. Novicele a spus că, uşa de la casă fiind închisă, au ieşit pe o crăpătură a acesteia. Afară erau aşteptate de către alte vrăjitoare, împreună cu care au zburat până la locul întâlnirii. Iată un fragment din interogatoriul vrăjitoarei.

“- Ce te-a făcut să abjuri credinţa în Dumnezeul cel Înalt şi să-ţi arunci sufletul diavolului? întreabă judele.
– Eu doar de patru ani sunt vrăjitoare şi, am fost ademenită de Kós Anna. Ea mi-a dat să beau şi să mănânc dintr-o coajă de nucă. Ea este cea care m-a dus în casa lui Rekettye András, acolo lângă pădure, unde am băut, am dansat iar pe urmă, am fost făcută vrăjitoare.
– Ce aţi mai făcut acolo?
– Ne-am aşezat în cerc, am mâncat şi am băut, după care ne-am pus pe dănţuit. Apoi, mai spre dimineaţă, am mers fiecare spre casele noastre.
– În acest răstimp v-aţi întâlnit cu cineva?

– Da. Din când în când, ieşeam în mijlocul câmpului, unde ne aştepta un bărbat, care-şi zicea “diavolul Iuda”. El ne povăţuia să ne lepădăm de Dumnezeu, că nu numai Dumnezeu poate să ne ajute, şi că diavolul este mult mai puternic.
– Dar de ce ai legat sufletul, visele şi gândurile acelui flăcău din vecini?
– Ca să nu mai treacă pragul altor fete şi neveste” (traducere proprie după un text de Borovsky Samu).

Au mai fost şi alte procese înainte de 1607 în Comitatul Sătmarului? Cu siguranţă, mai ales că vorbim despre o perioadă în care bulele papale emise împotriva practicilor vrăjitoreşti se nasc cu zecile. Însă papa Inocenţiu al VIII-lea este cel care dă liber vânătorii de vrăjitoare, prin bula emisă pe la sfârşitul veacului al XV-lea. Prin acest document, Sfântul Scaun cere stârpirea cu desăvârşire a vrăjitoarelor şi a celor care recurg la asemenea practici.

Execuţiile se ţin lanţ. Mii de vrăjitoare şi vrăjitori, sunt arşi pe rug, iar alţii torturaţi şi aruncaţi în temniţele de pe tot întinsul Europei. Acel “Rivulus Dominarum” a făcut ca mii de persoane, vinovate sau nu, dar căzute în “plasa” unor judecători limitaţi (la minte) din cauza tradiţiilor vremii, să fie trimise în flăcările rugului.

În “Istoria Comitatului Sătmarului”, semnată de cărturarul Borovsky Samu, sunt referinţe la ultimele procese cu vrăjitoare de pe aceste ţinuturi. Potrivit istoricului, ultimele procese din Cetatea Sătmarului au avut loc în anul 1716, însă în Carei procesele continuă încă trei decenii. În 1745, trei aşa-numite vrăjitoare sunt arse pe rug după ce şi-au recunoscut vina. În 1607, lângă Carei, alte trei femei au ajuns în faţa judecătorilor, făcându-se vinovate de practici vrăjitoreşti.