Vânătoarea de vrăjitoare în ţinuturile Sătmarului (I)

Poveşti şi legende ce au străbătut veacurile. Întâmplări născute uneori din imaginaţie, alteori influenţate de tradiţiile unor vremuri demult uitate. Sunt poveşti originale, adevărate „străbunici” a literaturii horror sau ale filmelor de groază, care de multe ori te fac să dormi cu luminile aprinse.

Poveştile despre vrăjitoare au înfierbântat minţile oamenilor din toate timpurile. Să fie oare un miez de adevăr în toate aceste „întâmplări”? Da, există. Mai ales dacă ne gândim la vânătoarea de vrăjitoare care îşi are începuturile în Evul Mediu timpuriu. Este vorba despre vremuri saturate de tradiţii, ce au rezistat de-a lungul secolelor, avându-şi rădăcinile în vechile religii păgâne.

Cine erau de fapt aceste vrăjitoare? Care erau practicile de care se foloseau? Erau oare vrăjitoare în adevăratul sens al cuvântului sau doar femei sărmane ce au căzut victime unei perioade întunecate ale istoriei? Greu de spus. Relatările unora, e adevărat, semnate după ce fuseseră supuse unor torturi crâncene, dovedesc existenţa unor practici ciudate. Însă vrăjitoria nu era doar un „monopol” al femeilor. Documentele vremii vorbesc în nenumărate rânduri despre „vrăjitori” care, asemeni „colegelor” lor, îşi puneau în practică tot talentul pentru a influenţa în bine … sau rău, vieţile semenilor lor.

Buchisind documentele vremii, rămâi şocat, şi nu atât de poveştile relatate de cei găsiţi vinovaţi cât mai ales de practicile vrăjitoreşti. Dar şi de metodele folosite de juzii vremii pentru a demonstra despre o persoană oarecare că se ocupa de practici vrăjitoreşti.
Din moment ce oamenilor li se punea pata pe cineva, cea în cauză (deoarece în bună parte era vorba despre femei), era dusă în faţa judecătorilor. Aceştia îi legau mâna dreaptă de piciorul stâng, iar mâna stângă de piciorul drept şi o aruncau în apă. Dacă rămânea la suprafaţa apei, era absolvită de orice vină. Însă, dacă se scufunda, sărmana femeie era supusă torturii pentru a recunoaşte toate „relele” pe care le-a făcut. Dacă la început rezistau fără să scoată o vorbă sau, poate nici nu aveau ce recunoaşte, tortura de mai târziu le dezlega limba. De multe ori recunoşteau tot ce au făcut şi ce nu au făcut, numai să se vadă scapate de chinuri.

Pentru a ne face o imagine despre cum decurgeau procesele vrăjitoarelor, vă invit la un exerciţiu de imaginaţie. Să zăbovim puţintel într-unul din colţurile sălii de judecată, unde fusese înfăţişată o vrăjitoare „dovedită” prin proba de apă.

Suntem în anul 1745, în Carei, când în faţa judecătorilor a fost adusă Rekettye Pila (Helena), una dintre femeile învinuite de vrăjitorie. Momentul este cu atât mai important cu cât este vorba despre ultimul proces cu vrăjitoare din Carei. În Cetatea Sătmarului, asemenea procese nu mai existau încă din 1716. Dar, să ne lăsăm duşi de atmosfera din sala de judecată…

În semiîntunericul sălii îşi face apariţia, adusă de doi soldaţi, o femeie cu chipul răvăşit de durere. Trecută prin renumita probă a apei, dar şi prin cele trei trepte ale torturii, femeia este pregătită să depună mărturie. Un zâmbet răutăcios inundă chipul judelui Jekey László, cel care a interogat-o de-a lungul săptămânilor care au trecut. Neştiinţa, tradiţiile ce au pus stăpânire pe viaţa şi gândurile oamenilor se oglindesc cu adevărat în cazul acestei scene. Totul e aranjat, toţi ştiu că „vrăjitoarea” va fi arsă pe rug. E o mascaradă, în adevăratul sens al cuvântului. „Dosarul” e închis, însă, pentru a satisface procedurile legale ale vremii, judele este nevoit să supună femeia unui proces. Întrebările curg cu o iuţeală ameţitoare. Femeia recunoaşte tot, fără să se mai gândească la consecinţe. Nu mai vrea să suporte încă odată chinurile groaznice la care fusese supusă.

Cam asta era atmosfera dintr-o sală de judecată de pe vremea „vânătorii de vrăjitoare”. Dar să părăsim sala de judecată pentru a păşii pe un alt tărâm. Cel al iniţierii vrăjitoarelor.

Pentru a fi primite în „breaslă”, candidatele trebuiau să treacă de trei probe. În primul rând, trebuiau să jure că nu vor mai merge la biserică şi nu se vor mai ruga. Din „Tatăl nostru …” trebuiau să elimine pasajul „apără-mă de cel rău”. După ce au dat curs celor două jurăminte, cea care vroia să intre în „breasla” vrăjitoarelor era însemnată cu un fier înroşit, în partea stângă jos a abdomenului.

(va urma)

Comentarii

comentarii

Un Comentariu la "Vânătoarea de vrăjitoare în ţinuturile Sătmarului (I)"

  1. Pingback: Tweets that mention Vânătoarea de vrăjitoare în ţinuturile Sătmarului (I) | Satmareanul - ziar online de Satu Mare -- Topsy.com

Leave a Reply

Your email address will not be published.