Anno Domini 2011

Săraci, de nu au ce pune masă. Fără foc, fără mâncare, fără curent, fără … numai Dumnezeu mai ştie câte alte lipsuri sunt nevoiţi să sufere.

Nu au geamuri la odăi dar, stau “bine-mersi” înveliţi până peste cap cu pături roase şi ele de vreme şi de atâta uz. Însă, colac peste pupăză … au antene parabolice. Lângă fiecare geam (ori rest de geam) tronează câte o parabolică. E lumea paradoxurilor, unde orice e posibil! Sărăcia nu le ajunge pentru un codru de pâine, ori pentru câţiva boci cu care să-şi încălzească mădularele, dar au … parabolice. O pădure de antene, de îţi ia privirea.

E vorba despre blocul de lângă Fabrica Textila, unde timpul se pare că s-a oprit din târşâitul ei milenar, undeva cu câteva secole în urmă. Doar antenele le mai câştigă un loc în “secolul tehnologiei”. Poate curentul ce le străbate odăile cenuşii mai dau buzna şi prin firele ce curg alene din parabolice. La ce le foloseşte? Ce unde captează de prin sateliţii aflaţi departe, sus, deasupra frunţilor acestor necăjiţi? “Nu avem televizoare. De unde să avem. Noi nu suntem domni!”, îşi spune păsul, unul dintre locatari.

Pereţi decojite, mâncate de vreme şi de dezinteres, cu zugrăveala aşa ziselor camere, mai mult cenuşie decât verde, aşa cum, se pare că ar fi fost în vremurile îndepărtate. Îşi petrec ziua la talciocul din faţa blocului. Nu-i ustură nici gerul de afară. De apare un străin, se adună grămadă ca în filmele cu săracii de Africa Neagră. Apoi întrebările curg gârlă: “De unde vii? De ce ai venit? Ai treabă cu cineva din bloc?”, după care se avântă în hăţişul cererilor, că poate-poate, le mai pică şi lor ceva. Că, Soarele nu s-o fi ivit nici astăzi degeaba pe cer! Apoi, dacă văd că nu o scot nicicum la capăt, încep ameninţările. Totul decurge după legi nescrise, doar de ei ştiute.
Îşi duc traiul numai ei ştiu cum. Nu se plâng, nu se vaietă, deşi poate nu au văzut cu zilele mâncare în oalele aruncate aiurea prin odăi. Se hrănesc cu ce apucă de prin tomberoane. “Câteodată ne acoperim cu cartoane. Sau facem foc cu hârtiile şi sticlele de plastic (un alt paradox al locului, de fapt este vorba despre PET-uri). De mâncat mâncăm de prin tomberoane. De multe ori mergem până la Spitalul Nou, că acolo se mai aruncă şi mâncăruri bune”, povesteşte o femeie între două vârste. Cei mici, abia răsăriţi în lumea cenuşie şi plină de lipsuri ce le-a fost dată, aleargă de colo-colo. Se încălzesc, pesemne, că altă sursă de energie, decât cea a muşchilor, nu prea este de unde lua. Dar sunt împăcaţi cu soarta pe care o duc. Veseli, nevoie mare, sunt în aşteptarea unor vremuri mai bune, ori poate a vreunui semnal care să încingă parabolicele agăţate pe pereţi. Şi toate astea în Anno Domni 2011!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.