Greu cu deszăpezirea asta! Mai ales acum la început de an. Cu toate că abia şi-au mijit ochii după chefurile ce parcă nu mai vroiau să se termine, sătmărenii văd, iar alteori simt (fără să fie însă în posesia celui de-al şaselea simţ), că ceva nu mişcă în oraşul de care şi-au legat viaţa, speranţele şi câte şi mai câte alte asemenea “mărunţişuri”.

Plimbările prin oraş au toate şansele să se termine în cabinetul vreunui medic ortoped, cu oasele frânte prin coclaurile Sătmarului. N-ar zice nimeni nimic dacă deszăpezitorii nu ar fi ajuns prin vreun colţ al oraşului, departe de forfota urbei. Dar să găseşti scări numai bune de rupt oasele chiar în buricului Sătmarului, le întrece pe toate! Şi cum alpinismul nu e o probă de examen la Bacalaureat ori la cele de licenţă de prin facultăţi, nu trebuie să ne mire faptul că prea puţini sunt cei care se pricep cum ar fi mai potrivit să escaladeze scările ce urcă pe platoul de lângă Palatul Administrativ.

Plini de nămeţi tropotiţi şi îngheţaţi pe betonul scărilor, treptele sunt numai bune de a mângâia oscioarele celor care se încumetă să le escaladeze înălţimile. Dar cum şi asta-i tot pentru oameni făcută, sătmărenii, neavând de ales, trec şi de această probă de foc. Însă, nu trece mult până ce îşi dau seama că nici scările dinspre dig nu sunt mult mai bine curăţate decât cele pe care tocmai le-au escaladat. Cine este de vină? Întrebare-ai frământă pe mulţi dintre sătmăreni, dar negăsind răspunsul, cei mai mulţi se lasă păgubaşi. Şi cum vorba ceea, “şi doctorii trebuie să trăiască din ceva”, nu avem decât să ne sacrificăm oasele pe “altarul” dezinteresului general. Oare câte oase trebuie să se frângă pentru a ne trezi (ori, a-i trezii) la realitate?