Nu-i vorbă, cu duşurile reci ne-am cam obişnuit, că vremurile pe care le trăim ne-a tăbăcit pielea, devenind mult mai puternici şi … mai voinici. Gerul de afară ne-a arătat cât de rezistenţi suntem. Nu ne-a plăcut, însă nu am avut de ales.

Încălzirea vremii a venit şi cu alte neajunsuri. Apă, noroi, mizerie şi … nelipsitele duşuri. Apa cade de peste tot. De pe acoperişurile clădirilor, din burlanele ce abia atârnă de streaşinele caselor. Cu toate că nu ţinem cu tot dinadinsul să facem baie în plină stradă, avem toate şansele să ne alegem cu o spălătura pe cinste. Dacă avem “noroc”, chiar cu mai multe.

Trebuie să fii acrobat, nu glumă, pentru a face slalom printre jeturile de apă ce se varsa necontenit peste trotuare. Zăpada ce a căzut cu nemiluita s-a topit doar în câteva zile. Nu ar fi nici o problemă însă când jeturile, uneori destul de consistente ajung să ne spele spinarea ori capul, ne trezim la realitate. Scăpând de un duş, dăm de altul, şi asta ţine până ce, săturaţi până peste cap de atâta igienă oferită de mama natură ajungem acasă şi ne zăvorâm uşile. Şi asta până când ieşim din nou pe stradă. Şi atunci sătmăreanul, acrobat de meserie, încearcă să scape de duşuleala stradală.

Vechii greci credeau că oamenii, după potop, au fost creaţi din pietre. Fără să ştie, cei din Elada de acum câteva milenii, ne oferă astăzi, sătmărenilor, suportul moral pentru a ţine piept puhoiului de ape de pe acoperişuri. Că, vorba vine, apa trece, pietrele rămân.